Las-o bă, că merge aşa

Sunt revoltată şi frustrată. Asta pentru că mă despart 600 de km de casă, mi-e dor de mâncarea gătită pe care oricum aş face nu pot să o reproduc şi de confortul de a fi acasă. Şi asta în numele unei idei care sună tot mai exagerat pe zi ce trece: educaţie de calitate. Cu toate acestea, indiferent cât de nemulţumită eram de alegerea mea, mă consolam cu ideea că eh, nu e chiar atât de rău. Până la urmă, învăţământul românesc e ineficient şi neadaptat realităţii de dincolo de băncile şcolii orice aş fi ales. Dar mă aştept totuşi ca cei care işi iau salariul pentru că sunt profesori să aibă bunul-simţ să fie prezenţi la ore. Sau măcar să nu îmi pretindă mie să fiu. M-am ales astăzi cu o notă de 5 pe activitate la un seminar la care eu am fost mai prezentă decât profesorul, în condiţiile în care persoana în cauză nici măcar nu ştie cum arată acea Costina Loredana căreia i-a pus un 5. Când, cum, de ce? Habar nu am. Poate ar trebui să întreb. Mă complac însă, înghit în sec şi spun şi eu ca atâţia alţii: las-o bă, că merge aşa.

La Maladie d’Amour by Michel Sardou

Arta de a dramatiza

Ce înseamnă a dramatiza? O definiţie personală şi inexactă sună cam aşa: atunci cand toate merg bine şi nu au de ce sa se planga unii oameni se pricep de minune la a-şi fabrica ganduri, emoţii şi trăiri pe care le cred şi le interiorizează cu o pasiune nemărginită, descoperind la nesfarsit alte şi alte semne ale sfarşitului. Fatalişti, trişti şi pesimişti, perfecţionişti, realişti sau prevăzători, suspicioşi, deprimaţi, neînţeleşi sau doar sceptici, apelativele folosite la adresa acestei categorii de oameni sunt multe şi variante. Sunt acei oameni pentru care suma nemulţumirilor e întotdeauna egală. Cat de distructiv e să faci asta? Unde e linia dintre a fi realist si “a o lua razna”?

Poate că, citand un vers deja celebru, “dacă aş fi un pic mai prost aş fi fericit”. Nu, nu sunt tristă azi, dar aş putea fi. Aşadar, graţie remarcabilei abilităţi de a dramatiza, încă mai scriu.

Pe curand!

Ce faci, dormi?

…Nu încă, dar urmează. De ce ţin să împărtăşesc asta? Ei bine, pentru că nu am mai dormit aşa, ca lumea, cum se doarme, fără să visezi proiecte şi alte bazaconii, de mult timp…şi pentru că blogul e o alternativă mai classy la clasicul dnd.dorm de la status.

Postul acesta trebuia să fie plin de valenţe metafizice, filozofic şi profund. Şi se încheia cam aşa…Nu am mai scris de mult pentru că, dacă am început acest blog într-un moment în care aveam nevoie să mă regăsesc şi scrisul era o formă de terapie, acum toate problemele mele se pot rezolva cu un somn bun …dar vedeţi, nu am mai ajuns acolo, pentru că mi-e prea somn.

Aşa că, dacă vezi tot postul ăsta şi data viitoare când dai din greşeală peste blogul meu, bucură-te pentru mine. Înseamnă că sunt fericită…sau dorm.

Nina Simone – Turn! Turn! Turn!

To everything, turn, turn, turn
There is a season, turn, turn, turn
And a time for every purpose under heaven

A time to be born, a time to die
A time to plant, a time to reap
A time to kill, a time to heal
A time to laugh, a time to weep

A time to build up, a time to break down
A time to dance, a time to mourn
A time to cast away stones
A time to gather stones together

A time of love, a time of hate
A time of war, a time of peace
A time you may embrace
A time to refrain from embracing

A time to gain, a time to lose
A time to rend, a time to sew
A time of love, a time of hate
A time of peace, I swear it’s not too late

despre nimic…

Ne contabilizăm viaţa în zile, ore şi minute…de ce nu am face altfel? Să găsim un alt mod de a spune cât de mult am trăit…20, 50, 70 de ani? De ce nu am spune …am trăit 20, 50, 70 de momente excepţionale, 20, 50, 70 de momente triste, 100, 1000, 0 momente de plictiseală profundă.

De când am ajuns acasă am trăit.. Două momente în care am avut revelaţia faptului că indiferent cât de mult încerci să o ţii în loc, viaţa merge mai departe, că sentimentele se schimbă şi pe nesimţite, devii altcineva… Un moment de dragoste faţă de prietenele mele cele mai bune care au rămas şi vor rămâne mereu cele mai…Un moment de nostalgie faţă de camera mea, pozele de când eram mică, cărţile care mi-au colorat copilăria, cd-urile pe care nu le mai ascult…Un moment de enervare că trenul încă fluieră la 5 dimineaţa…Un moment de încântare că bradul din faţa primăriei arată mai bine ca niciodată…Un moment de teamă…Un moment de dor…Multe momente de plictiseală…O stare generală de pace…

Dragostea durează fix…2 ore şi ceva

Pe cuvânt. De ce nu m-aţi crede? Nu aţi experimentat niciodată starea de mă plictisesc de moarte la o întâlnire pe care de altfel aţi aşteptat-o cu sufletul la gură cel puţin toată dimineaţa? Eh, asta nu e dragoste, e doar aşa…o chestie…va spune una din cele 9 persoane(în medie) care citesc acest blog…cum să te plictiseşti aşa, după 2 ore şi jumătate?

Bine, renunţ, nu am destule argumente. Poate mi-ar fi mai simplu să vă conving că durează 6 luni, un an, sau poate 3. Ah , stai, cineva a mai făcut asta deja. Îl cheamă Frederic Beigbeder şi a scris o carte care a făcut înconjorul lumii, fiind adaptată în piese de teatru şi circulând sub forma unei “doftorii” populare: e ok să fii incapabil să menţii pasiunea, să investeşti sentimente, să fii fidel, să rămâi cu cineva chiar şi atunci când fluturii îţi vizitează stomacul din ce în ce mai rar. Se numeşte chestiile alea chimice din corpul tău care te fac să te simţi îndrăgostit nu îşi mai fac efectul în aproximativ 3 ani. Sau, aşa cum e cunoscută, “Dragostea durează 3 ani”.

Ca să vă faceţi o idee despre ce vorbesc, personajul principal, Marc, divorţează de Anne, după 3 ani : unul de pasiune, unul de tandreţe şi unul de plictiseală. Nu ştiu ce să spun despre ultimul an de plictiseală, pentru ca afli că de fapt în acest ultim an, Marc se îndrăgosteşte fulgerător de Alice, o tipă sexy cu pulover negru, căsătorită şi ea. Şi, bineînţeles, pentru că pasiunea primează, începe o aventură cu această Alice. Momentul meu de confuzie e momentul începerii plictiselii cu Anne: înainte sau după ce o cunoaşte pe Alice? Pentru că, vedeţi, atunci când te îndrăgosteşti de altcineva, nu mai poţi pune plictiseala din relaţie doar pe seama hormonilor. Să revenit. Dezamăgit de divorţ şi de (aflăm mai târziu) imposibilitatea de a fi cu această Alice care se lasă aşteptată, începe o carte în care încearcă să ne convingă că dragostea nu există cu adevărat, că după 3 ani soluţia e să te sinucizi, să faci copii sau să te desparţi şi că tu, cel care mai crezi în dragoste cu d mare eşti un naiv şi e mai bine să te trezeşti acum.

Şi m-a convins.În primele 190 de pagini. Cu un stil simplu, dulce-amar, cu argumente logice şi cu situaţii în care m-am regăsit înfricoşată, am strâmbat din nas, am înghiţit în sec şi am admis că da, poate are dreptate. Apoi am aşteptat 44 de pagini să văd concluzia. Dacă aş face campanie de marketing aş spune…o găsiţi la editura X. Dar dacă vreţi să o citiţi, o găsiţi singuri. Ah, şi pentru cei care vor să afle singuri finalul, inchideţi fereastra asta acum.

Da, Alice îşi părăseşte soţul şi Marc şi Alice sunt în sfârşit împreună. Cât? Până la finalul cărţii, care se termină totuşi cu 60 de secunde înainte de expirarea termenului de valabilitate a relaţiei lor: 3 ani. Încă 60 de secunde şi vom avea o certitudine. Şi aici se termină. Răspunsul ţi-l dai singur. Ca în viaţă. Am aşteptat să citesc o carte cinică în care să descopăr un om care nu mai crede cu adevărat în dragoste cu d mare. Nu am găsit asta. M-am ales în schimb cu o lectură plăcută de 2 ore şi ceva şi cu aceeaşi concluzie:

Dragostea durează…exact atât cât vrea ea.

Cât timp mai avem?

Ştiai că…?
-20% din populaţia globului consumă 80% din resurse
-omenirea cheltuie de 12 ori mai mult pe investiţii militare decât pe ajutorul acordat ţărilor în dezvoltare
-5000 de oameni mor în fiecare zi din cauza consumului de apă murdară
-1 miliard de oameni nu au acces la apă potabilă
-1 miliard de oameni suferă de foame
-40% din suprafaţa arabilă a suferit daune pe termen lung
-13 milioane de hectare de pădure dispar în fiecare an
-1 mamifer din 4, 1 pasăre din 8 sunt ameninţate cu dispariţia. Speciile mor la o rată de 1000 de ori mai mare decât e normal.
-3/4 din zonele de pescuit vor rămâne fără peşti în viitorul apropiat
-temperatura medie pe glob în ultimii 15 ani e cea mai mare înregistrată vreodată
-calota glaciară e cu 40% mai subţire decât acum 40 de ani

Omenirea mai are aproximativ 10 ani până în momentul în care încălzirea globală va deveni un proces ireversibil. Cum am ajuns aici, care sunt consecinţele şi ce putem face? Totul în HOME, un film pe care am ezitat să îl vad până azi, pentru că nu aveam chef de un alt documentar în stilul se apropie sfârşitul lumii, stinge lumina şi nu mai lăsa apa să curgă în timp ce te speli pe dinţi. Şi chiar dacă nu crezi sau nu te prea interesează, merită să îl vezi pentru imaginile superbe ale locurilor fabuloase de pe pământ pe care uităm să le apreciem, pentru coloana sonoră excepţională, pentru informaţiile pe care poate nu le ştiai, pentru că lasă imaginile să vorbească de la sine, fără dramatisme şi intervenţii sau interviuri inutile.

1h 33min despre trecutul, prezentul şi viitorul casei noastre, Terra. Disponibil în întregime pe youtube. Dă un click aici.

Acasă

Uneori lucrurile par să meargă incredibil de prost, fără motiv. Alteori te trezeşti zile la rând zâmbind, din acelaşi (non)motiv. Am pus starea de bine care m-a însoţit în ultimele zile pe seama celor trei zile petrecute acasă, în compania celor mai buni părinţi din lume, cu pizza gratis şi savarina de la crişan. Dar, deşi am simţit un oarecare gol în stomac când m-am urcat în trenul spre Bucureşti, starea de bine m-a însoţit. M-am trezit, după o noapte la cuşetă, zâmbind. Pentru prima oară pot să spun şi să mă simt acasă chiar şi când nu sunt cu adevărat acasă. Dacă acest blog a conţinut fragmente din chinul unui ”exilat” la 600 km de casă, acest post consemnează momentul când exilatul se simte, în exil, acasă.

Pe lista lucrurilor pe care le iubesc la Bucureşti: Odeon şi teatrul evreiesc, momentul când găseşti o masă în oktoberfest şi poţi gusta o bere nefiltrată. (sună lipsit de rafinament? ar trebui să încercaţi)

Concluzie?

Cea mai mare parte a fericirii sau mizeriei noastre depinde de dispoziţia noastră, nu de circumstanţe.

Nu mai ştiu cine a spus asta, dar e cu siguranţă foarte adevărat.

Pentru că şi bărbaţii au regulile lor…

…ar fi amuzant să îl citiţi pe Cătălin, e mai în dreapta, la blogroll